La un an după ce Teatrul 74 a onorat Festivalul Atelier cu prezența unui spectacol dinamic și comic, și anume „Geniul Crimei”, ștafeta merge mai departe cu „Vestul Singuratic”, un spectacol în regia lui Cristi Juncu.
Frumusețea textului „The Lonesome West”, scris in anul 1997 de Martin McDonagh, constă în faptul că asemeni unei piese clasice americane, nu permite stilizări regizorale extreme. Piesa face parte din așa-numita trilogie „Leenane”, numele orășelului în care se desfășoară acțiunea, care prin intensitatea dramelor pe care le prezintă devine el însuși un personaj cu sentimente proprii. Procedeul de construcție nu trebuie să ni se pară original, fiind suficient să ne amintim de Port-ul lui Simon Stephens pentru a înțelege cât de vânate au început să fie orașele Regatului Unit.
Revenim însă în Leenane, unde se moare pe capete, dacă nu în urma unor crime, atunci din princina sinuciderilor. Doi frați certăreți se autosechestrează într-o cocioabă ponosită și se complac în mizeria vieții. Primul dintre ei, Coleman Connor , și-a ucis tatăl și e caracterizat de plăcerea de a mânca pateuri la pomeni. Al doilea, Valene Connor, colecționează statuete kitschoase cu Fecioara Maria , suferind în paralel de sindromul „Grigore Bucșan”: își marchează toate lucrurile cu inițiala „V”. Incapabili să comunice între ei, sunt mustrați periodic de alcoolicul părinte Welsh, singura față bisericească fără înclinații pedofile din întreg districtul Connemara. Interesat să rezolve divergențele dintre cei doi, acesta din urmă va ignora complet iubirea ce i-o poartă tânăra Girleen, și apelând la un gest extrem, se va sinucide, în speranța că exemplara sa moarte va aducea pacea dintre cei doi.
Partiturile actoricești amplifică întregul conflict până în limita extremă a credibilității. Theo Marton conturează excesiva încăpățânare în viciu a preotului Welsh, demnă de a fi comparată numai cu cea a protagonistului din filmul „Leaving Las Vegas” al lui Mike Figgins. Întruchipând-o pe Girleen, Serenela Mureșan păstrează un ton băiețesc, în contrast vizibil cu sentimentele pe care le nutrește. Micuța vânzătoare de alcool ce stânește poftele și visele perverse ale lui Coleman, înduioșează prin sinceritatea gândurilor nerostite. În fine, cuplul Claudiu Istodor – Nicu Mihoc reține atenția spectatorului, fără nici un moment de slăbiciune. Replicile curg ritmat, relțiile fiind bine asumate. Am putea observa chiar un rodaj al întregului spectacol, care pare a fi ajuns în acel stadiu evolutiv prolific, când curiozitatea histrionică se îmbină perfect cu rolurile deja asumate. Nu poți să nu remarci ușurința lui Claudiu Istodor de a se orienta în spațiul de joc. Dicția pe alocuri deficitară e compensată de situațiile comice , pentru că la drept vorbind avem de-a face cu un spectacol care pur și simplu te face să râzi, reușind să îți înlăture cel puțin o prejudecată în privința lucrurilor lipsite de morală.
Tocmai acesta pare a fi paradoxul pe care ni-l propune concepția regizorală: te pune în imposibilitatea de a nu îndrăgi personajele. Coleman este un asasin, iar Valene este un profitor, dar căința și credința lor este exemplară. La fel de bine, părintele Welsh probabil că va ajunge în Iad, dar sinuciderea sa nu a fost zadarnică, asigurându-și de fapt mântuirea pe care el însuși o visa. Pe scurt, nu am râs câtuși de puțin datorită detașării mele față de aceste tipologii anti-eroice prin excelență, ba din contră, identifăndu-mi umana nestatornicie cu ele.
Frumusețea textului „The Lonesome West”, scris in anul 1997 de Martin McDonagh, constă în faptul că asemeni unei piese clasice americane, nu permite stilizări regizorale extreme. Piesa face parte din așa-numita trilogie „Leenane”, numele orășelului în care se desfășoară acțiunea, care prin intensitatea dramelor pe care le prezintă devine el însuși un personaj cu sentimente proprii. Procedeul de construcție nu trebuie să ni se pară original, fiind suficient să ne amintim de Port-ul lui Simon Stephens pentru a înțelege cât de vânate au început să fie orașele Regatului Unit.
Revenim însă în Leenane, unde se moare pe capete, dacă nu în urma unor crime, atunci din princina sinuciderilor. Doi frați certăreți se autosechestrează într-o cocioabă ponosită și se complac în mizeria vieții. Primul dintre ei, Coleman Connor , și-a ucis tatăl și e caracterizat de plăcerea de a mânca pateuri la pomeni. Al doilea, Valene Connor, colecționează statuete kitschoase cu Fecioara Maria , suferind în paralel de sindromul „Grigore Bucșan”: își marchează toate lucrurile cu inițiala „V”. Incapabili să comunice între ei, sunt mustrați periodic de alcoolicul părinte Welsh, singura față bisericească fără înclinații pedofile din întreg districtul Connemara. Interesat să rezolve divergențele dintre cei doi, acesta din urmă va ignora complet iubirea ce i-o poartă tânăra Girleen, și apelând la un gest extrem, se va sinucide, în speranța că exemplara sa moarte va aducea pacea dintre cei doi.
Partiturile actoricești amplifică întregul conflict până în limita extremă a credibilității. Theo Marton conturează excesiva încăpățânare în viciu a preotului Welsh, demnă de a fi comparată numai cu cea a protagonistului din filmul „Leaving Las Vegas” al lui Mike Figgins. Întruchipând-o pe Girleen, Serenela Mureșan păstrează un ton băiețesc, în contrast vizibil cu sentimentele pe care le nutrește. Micuța vânzătoare de alcool ce stânește poftele și visele perverse ale lui Coleman, înduioșează prin sinceritatea gândurilor nerostite. În fine, cuplul Claudiu Istodor – Nicu Mihoc reține atenția spectatorului, fără nici un moment de slăbiciune. Replicile curg ritmat, relțiile fiind bine asumate. Am putea observa chiar un rodaj al întregului spectacol, care pare a fi ajuns în acel stadiu evolutiv prolific, când curiozitatea histrionică se îmbină perfect cu rolurile deja asumate. Nu poți să nu remarci ușurința lui Claudiu Istodor de a se orienta în spațiul de joc. Dicția pe alocuri deficitară e compensată de situațiile comice , pentru că la drept vorbind avem de-a face cu un spectacol care pur și simplu te face să râzi, reușind să îți înlăture cel puțin o prejudecată în privința lucrurilor lipsite de morală.
Tocmai acesta pare a fi paradoxul pe care ni-l propune concepția regizorală: te pune în imposibilitatea de a nu îndrăgi personajele. Coleman este un asasin, iar Valene este un profitor, dar căința și credința lor este exemplară. La fel de bine, părintele Welsh probabil că va ajunge în Iad, dar sinuciderea sa nu a fost zadarnică, asigurându-și de fapt mântuirea pe care el însuși o visa. Pe scurt, nu am râs câtuși de puțin datorită detașării mele față de aceste tipologii anti-eroice prin excelență, ba din contră, identifăndu-mi umana nestatornicie cu ele.
Vestul singuratic, de Martin McDonagh, traducerea Bogdan Budeș
Distribuția: Nicu Mihoc, Claudiu Istodor, Theo Marton, Serenela Mureșan. Regia Cristi Juncu
TEATRUL 74 DIN TĂRGU MUREȘ (http://teatru74.ro/)
