Dacă acum câteva zile am asistat la un spectacol fără verbe, acum am dat de unul fără conflict. Sincer să fiu, nu știu dacă textul este de vină, deși nu e compus decât dintr-o suită de monoloage. “Monged”, de Garry Dugan prezintă trei tipi care se droghează și nimic mai mult. Spectacolul rezultat, o descriere foarte amănunțită a stării lor euforice, pus în scenă de Vera Ion, este extrem de monoton. Sorin Poamă, Alexandru Potocean și Alexandru Fifea oferă publicului o lecție de actorie desăvârșită, stârnindu-ne atenția în ciuda unui text aparent complet lipsit de dramatism. Parcă ar interpreta o carte de telefoane, și totuși ne determină să empatizăm. Dar întreg talentul expresiv, și toată capacitatea lor de sugestie se lovește de lipsa desăvârșită a unei viziuni regizorale, astfel încât asistăm la un supliciu estetic: trei actori exemplari joacă în diverse ipostaze o aceeași situație: “fumat-luat pastile-agonizat”. 
Simplitatea formulei nu îi ajută cu nimic în dezvoltarea unui conflict, fiind lăsați în grija a câteva schimbări de lumină și de coloană sonoră, ceea ce nu este deloc suficient. Singurul motiv pentru care suntem răbdători, sunt doar replicile lor, bine drămuite, conforme unei stări de spirit date, pe care o slavă Domnului, o înțelegem din plin. Poate că problema spectatorului obișnuit nu este dacă există sau nu un conflict, ci doar dacă este atractiv. Dar trei personaje drogate în continuu e puțin probabil să intereseze pe cineva atât de mult încât să nu părăsească sala. Să nu uităm că majoritatea dintre noi, chiar dacă am trăit asemenea experiențe, nu am fost singuri. Pe când bieții interpreți sunt părăsiți parcă de regizor, și condamnați la a se descurca cum pot: înlocuiesc iubitele, străzile, localurile, până și nenorocitle de țigări... cu gânduri. Foarte frumos pentru o vreme, o vreme de-a lungul căreia, iată că nu suntem tentați să părăsim sala, dar limita este repede atinsă și lipsurile încep să se remarce. Spațiul nu este definit. Trecerile nu sunt motivate. Chiar dacă tot actorii schimbă decorul, de ce nu se stinge lumina de-a lungul acestei acțiuni? Suntem nevoiți să îi vedem conștienți, apoi căzuți în transă. Îi credem în ambele cazuri, și la un moment dat chiar ne provoacă milă. Sunt puternici, deoarece păstreză termenii unei convenții cu spectatorul, dar sunt singuri. Și fără să vrem, în loc să îi credem drogați, ne dăm seama că sunt mai lucizi decât regizorul, și mult mai atenți decât acesta. Convenția nu mai funcționează. Asta nu mai e “monged”.
Monged, de Garry Dugan, cu: Sorin Poamă, Alexandru Potocean, Alexandru Fifea, scenografia: Ștefan Ungureanu și Amalia Dulhan, regia: Vera Ion
TEATRUL LA SCENA, BUCURESTI
Simplitatea formulei nu îi ajută cu nimic în dezvoltarea unui conflict, fiind lăsați în grija a câteva schimbări de lumină și de coloană sonoră, ceea ce nu este deloc suficient. Singurul motiv pentru care suntem răbdători, sunt doar replicile lor, bine drămuite, conforme unei stări de spirit date, pe care o slavă Domnului, o înțelegem din plin. Poate că problema spectatorului obișnuit nu este dacă există sau nu un conflict, ci doar dacă este atractiv. Dar trei personaje drogate în continuu e puțin probabil să intereseze pe cineva atât de mult încât să nu părăsească sala. Să nu uităm că majoritatea dintre noi, chiar dacă am trăit asemenea experiențe, nu am fost singuri. Pe când bieții interpreți sunt părăsiți parcă de regizor, și condamnați la a se descurca cum pot: înlocuiesc iubitele, străzile, localurile, până și nenorocitle de țigări... cu gânduri. Foarte frumos pentru o vreme, o vreme de-a lungul căreia, iată că nu suntem tentați să părăsim sala, dar limita este repede atinsă și lipsurile încep să se remarce. Spațiul nu este definit. Trecerile nu sunt motivate. Chiar dacă tot actorii schimbă decorul, de ce nu se stinge lumina de-a lungul acestei acțiuni? Suntem nevoiți să îi vedem conștienți, apoi căzuți în transă. Îi credem în ambele cazuri, și la un moment dat chiar ne provoacă milă. Sunt puternici, deoarece păstreză termenii unei convenții cu spectatorul, dar sunt singuri. Și fără să vrem, în loc să îi credem drogați, ne dăm seama că sunt mai lucizi decât regizorul, și mult mai atenți decât acesta. Convenția nu mai funcționează. Asta nu mai e “monged”.Monged, de Garry Dugan, cu: Sorin Poamă, Alexandru Potocean, Alexandru Fifea, scenografia: Ștefan Ungureanu și Amalia Dulhan, regia: Vera Ion
TEATRUL LA SCENA, BUCURESTI
