CRESTEREA UNUI POM (în timp real)

Dansul Butoh a apărut la sfârșitul celui de-al doilea război mondial în Japonia, ca o formă de exprimare pacifistă, iar prima reprezentație a genului a avut loc în anul 1959: “Kinjiki” sau “Culorile Uitate”, a lui Tatsumi Hijikata era o piesă care trata problema homosexualității. Principalele simboluri întrebuințate, preluate teoretic în mare parte din dansurile tradiționale japoneze sunt: corpul pictat în alb, corpul nud sau acoperit cu blană de leu. Scopul principal îl constituie prezentarea unor imagini, fie ele plăcute sau grotești, intime sau spectaculoase. Specialiștii susțin că singura modalitate de recunoaștere a genului este întrebarea, nicidecum descoperirea. Asta înseamnă că trebuie să mulțumim organizării Festivalului Atelier pentru informațiile puse la dispoziție în caietul program, referitoare la “Visul Marelui Arbore”. Pentru că sincer să fiu, dacă nu aș fi știut că este un dans “butoh”, aș fi crezut că e un fiasco total. Când am văzut costumul acela flamboaiant, ornat cu o fustă neagră demnă de replica Mașei – “port doliul vietii mele” – am crezut mai degrabă că mă aflu la o prezentare de modă a lui Cătălin Botezatu. Dar bine că înainte de a intra în sală m-am uitat pe internet, și am citit că în japoneză “bu” înseamnă “dans” și “to” , “urmă de pas” – adică este un dans cu picioarele pe pământ. (ceea ce mi se pare uluitor pentru epoca noastră) Dacă nu aș fi citit toate acestea, aș fi crezut că acest spectacol este un prilej de sărbătoare pentru elitiștii care vor cu tot dinadinsul să fie prețioși, deoarece de obicei gusturile lor sunt satisfăcute numai de contorsionări cerebrale. Eu, mai puțin pregătit în domeniu, aș fi crezut atunci că dansul lui Hikaru Otsubo e doar un tremurat convulsiv pe ritmul lui Jean Michelle Jarre, și probabil că l-aș fi acuzat pe nedrept de combinarea kitsch-oasă a unor elemente de dans tradițional: poziția degetelor tip Natyasastra, a picioarelor ca in teatrul No, a burții ca la Yoga, a capului ca la șamanii australieni. Dar cum spuneam, nu mă pricep, și din această cauză trebuie să mă declar învins de acest test psihologic al răbdării la care am fost supus cu o seară în urmă. Asemeni micuțului din reclamă, tot ce pot să mai spun este doar ... “s-a terminat, s-a terminat” !

Visul marelui arbore, de Gonji Otsubo, costume: Meriko Otsubo, regia și coregrafia: Hikaru Otsubo, COMPANIA KOTO-OTSUBO-BUTOH, DIN TOKIO