Actorie, poate...

Mă enervez cumplit la spectacolele în care interpreții relaționează cu publicul, apoi își continuă liniștiți partitura. Mi se pare un exercițiu ieftin care sfidează atât legile improvizației, cât și pe cele ale recitării. Nu mi se permite nici să intru real în joc, nici să asist detașat. E ca și cum ai încerca să bagi un picior în doi pantofi, ca să nu zic altfel: “Cântați cu mine? Vreți, nu vreți, eu oricum o să cânt ca și cum voi ați cânta cu mine!”
One-man-show-ul “Cyrano de Bergerac, poate...” are la bază un text al lui Dusan Kovacevic, al cărui naționalism tipic pentru un sârb răzbate prin porii câtorva momente reprezentative. Acestuia i se adaugă o serie de fragmente din alte piese celebre pe care Cătălin Mândru încearcă să le îmbine cât mai coerent cu putință.
Dar nu trebuie să uităm că one-man-show-ul ca gen reprezintă un tur de forță actoricească. Deci, să predăm puțină actorie: haide să înțelegem în primul rând că nici peste o mie și ceva de ani o replică scrisă de Dusan Kovacevic sau de Matei Vișniec nu va putea fi comparată din punctul de vedere al profunzimii cu una scrisă de Shakespeare sau Cehov. Apoi, este clar că pentru teatrul contemporan de factură realistă, un actor e suficient să fie firesc, pe când clasicii suportă incontestabil o indicație regizorală asumată, și un stadiu mai evoluat de existență scenică, implicând capacitatea de reprezentare. Deci pentru o struțo-cămilă stilistică de genul celei propuse mai sus, în care firescul vieții ar trebui să fie pe aceeași lungime de undă cu firescul poetic, e nevoie de un talent extraordinar, demn poate de Toma Caragiu sau Amza Pellea. Cam acestea sunt modelele la care aspiră Cătălin Mândru. Problema este că deși a fost hazliu și veridic în clipele în care cu sticla la gură înjura de mama focului serviciul tehnic al teatrului, întruchiparea “Ursului” cehovian a fost desuetă, iar bufonul “Regelui Lear” alarmant de patetic. Ar fi fost nevoie de o trecere treptată de la miraj la credința veritabilă, ar fi trebuit o serie de asumări ale câtorva praguri emoționale, ar fi fost necesară o mai bună drămuire a pauzelor pentru a fi scutiți de finalul acela prelungit denotând lipsă de autocontrol... poate că ar fi fost actorie pură. În schimb am asistat la un travaliu cu nuanțe involuntar postmoderne, cauzate de lipsa de experiență. Oricum, miza cea mare a unui recital solo nu este să lași publicul în expectativă timp de o oră și jumătate, ci să îi spui că va sta mai bine de trei ore alături de tine, și să îl convingi totuși să nu iasă din sală.



"Cyrano de Bergerac, poate...". cu: Cătălin Mândru, regia: Adrian Iclenzan
TEATRUL 74 DIN TARGU MURES (http://teatru74.ro/)