Iată că tot Portugalia este spațiul ales de dramaturgul maghiar contemporan Egressy Zoltán ca proiecție a iluziilor și viselor posibile, dar ratate, ale unui mănunchi de oameni obișnuiți, ca ploaia, dintr-o provincie cenușie.
Toate aceste personaje cu râsul amar vin și se instalează confortabil în spectacolul lui Victor Ioan Frunză, într-un colț amenajat special pentru ele, un colț colorat – așa cum numai Adriana Grand știe să inventeze; dar este un colț lovit de vrajă, pentru că am râs și am plâns cu ochii la el.
Triunghiul - amenajat cu tot ce “trebuie” unei cârciumi: musicbox, postul Acasă Tv, mese, băutură, pahare fosforescente, un client mereu beat – devine un “câmp de bătălie“ atunci când inimile o iau razna și stăpânii lor își îngăduie să-și dorească una...alta, de fapt lucruri obișnuite: un cârciumar cinstit își visează fata luată de nevastă; fiica sa, cu mâinile mereu îndesate în puiul de gătit se imaginează iubind; un fost polițist o numește pe aceasta “femeia lui”, dar pasiunea i se refuză; un jongleur creativ, microbist și la nevoie filosof, visează la o descindere în Budapesta și, în sfârșit, un eseist rafinat și saturat se vede hălăduind singur în Portugalia.
Schema acestei piese mă trimite inevitabil cu gândul la Cehov: “La Moscova! La Moscova!” – gândeau la unison cele trei surori; intențiile personajelor urmate de recul, lamentările, dublate de lipsa acțiunii creează ridicolul extrem. Și acolo, ca și în textul lui Egressy Zoltán, destinele personajelor se leagă între ele dramatic. În spectacolul de aseară însă, personajele nu sunt la fel de ”încremenite în proiect”; îndrăznesc, vor să-și schimbe viața și deci, și limbajul prin care se dezvăluie este mai colorat, mai plin de vervă, frust, ironic și cu lama ascunsă sub catifea. Cum ar fi oare să apară o dâră de speranță și tu să mizezi pe ea cu tot ce ai mai bun? Evident că ar fi comic , pentru că atunci crâșma ar apărea ca un loc sacru îmbrățișat de Însuși Iisus Cristos și vizitat cu precădere de satana. Dar până una alta alcoolul este anesteziantul la îndemână care amorțește zbuciumul. Până și preotul dandy al locului, magnetizat și el, are dileme imposibile.
Replicile sunt foarte bine scrise; stârnesc râsul prin inversiuni, repetiții, antiteze, sensuri multiple; personajele sunt bine definite, au toate un trecut ce se dezvăluie doar parțial, restul potențându-le misterul. Participă la asta și numele lor generice: Fundă, Poreclă, Sfeclă, Clamă, Soția. Este loc într-o astfel de montare pentru multă imaginație și nimeni din cei implicați nu a dus lipsă.
Remarc aici faptul că Victor Ioan Frunză are abilitatea de a construi și comicul pe scenă; nimic nu este în exces, culoarele de evoluție ale fiecărui personaj sunt distincte, originale și delicat gândite. Bineînțeles, totul se datorește și trupei de actori de la Teatrul Municipal Baia Mare. S-a simțit o anume libertate oferită acestora pe scenă; mi-a plăcut să-i văd asumându-și personajele cu ușurință, cu plăcere și cu bucurie. Au reușit secvențe comice curate, fără glumițe inserate inoportun. Excepționale au fost prestațiile actorilor Inna Andriucă, Sorin Miron, Ioan Codrea, Ovidiu Mihăiță, Valeriu Doran și George Costin. Apreciez vocea exersată a unor actori care au cântat acompaniați de inflexiunile portugheze ale muzicii lui Tibor Cári (prezentă de data aceasta în doze homeopate).
Spațiul ocupat de spectacol este organizat cu multă imaginație. Dezvoltarea sa pe verticală, intrările și ieșirie la un nivel superior , cu ajutorul scărilor, dau senzația unei cârciumi purgatoriu, aflată jos, condamnată, în timp ce salvarea este posibilă sus, la un alt nivel, într-o altă lume. Frumoasă și de efect este și deschiderea în adâncime a spațiului, către afară ( fie și cu ploaie), către libertate, către alte variante ale vieților. Alternativele sunt proiectate deocamdată virtual pe sticla unui televizor unde personajele își văd, tot cehovian, unul altuia posibile izbânzi în mirajul portughez.
Obiectele create de Adriana Grand invadează spațiul mic pe măsură ce conflictul se amplifică. Creativitatea unei talentate scenografe s-a dezlănțuit ca o bacantă. Când Poreclă hotărăște, ca un Trigorin respectabil, că iubirea e prea mult lucru pentru a-și alunga o biată plictiseală, totul îngheață. Personajele par a fi înghițite de un rânjet al destinului fatalmente condamnat. Și totuși, parada personajelor, excepțional gândită la final și anunțată în limba portugheză (parcă o limbă internațională a Raiului), este mai degrabă o paradă a sufletelor care, aciuite o vreme pe pământ, în trupuri păcătoase, își etalează acum, unul câte unul darul, figurat prin accesorii; și credeți-mă, nimeni nu a apărut păgubit.
OANA STREZA
