Miza jocului: adevărul

Cât de complicat poate fi să-ţi montezi propria piesă? E clar că nu trebuie să alergi după drepturile de autor! Este evident că nu poţi sta în faţa oglinzii ore în şir să te cerţi singur că replica doi din scena patru a actului trei nu are nici o logică, şi prin urmare trebuie tăiată! În plus, ştii cel mai bine din ce zone trebuie exploatat textul! Poţi da greş numai dacă suferi de dublă presonalitate.
Prin urmare spectacolul „Jocul de-a adevărul” de la Teatrul Metropolis, scris şi regizat de Lia Bugnar reuşeşte să stârnească în spectator un soi de emoţie corectă, asemeni unui mesaj foarte clar, ce nu lasă loc la discuţii. Povestea are un aer absurd, dar nu ireal: doi oameni, bărbat şi femeie sunt închişi într-un parc de distracţii! Nevoiţi să împartă un spaţiu strâns cu reguli impuse de o terţă şi invizibilă persoană, cei doi sunt prinşi într-un bizar joc psihologic ce îi purifică spiritual şi îi apropie.
O scenografie profund încărcată de simboluri a lui Dragoş Buhagiar, un recital extraordinar al Dorinei Chiriac, susţinută pe măsură fie de Vasluianu, fie de Marius Manole (în funcţie de distribuţie) ... şi gata! Simplitate, corenţă şi, cel mai important element, frumuseţe: empatia cu o lume în care deşi păcatele ne împovărează conştiinţa, mai există o portiţă spre mântuire: dragostea.
Personal am trăit probabil senzaţia unei simplităţi sinonime cu prevederea! Parcă puteam intui finalul! Fenomen dealtfel discutabil, în funcţie de fiecare expectativă estetică în parte! Căci iată-i pe cei doi ieşiţi din camera „specială”, şi aduşi pe un drum al corectitudinii spirituale! S-au jucat de-a adevărul, şi au câştigat, iar acum sunt nevoiţi să se bucure de premiu! Dar în definitiv uneori nu este atât de neplăcut să prevezi anumite lucruri! Empatizezi mai uşor atunci când vezi că nu eşti singurul pe lumea asta care a spus minciuni la viaţa sa, şi ai avut de suferit de pe urma lor!
Aş recomanda spectacolul în primul rând oamenilor obosiţi, care întorşi de la servici undeva în jurul orei 18:00 nu au nici un chef de povestiri alambicate, cu finaluri evelat de nefericite, şi cu răsturnări de situaţie dureros de neaşteptate! L-aş mai recomanda de asemenea studenţilor şi elevilor. Nu pentru că subiectul e pueril, ci pentru că îţi oferă o stranie plăcere de a trăi, la ieşirea din sală!

Jocul de-a adevărul de Lia Bugnar. Cu Andi Vasluianu, Marius Manole, Lia Bugnar, Dorina Chiriac, Alexandru Nedelcu, regia: Dorina Chiriac şi Lia Bugnar, Scenografia: Dragoş Buhagiar, Muzica: Vlaicu Golcea, Teatrul Metropolis, Bucureşti

CABLAJU' LA SALĂ

Florin Piersic este un personaj relativ expulzat din universul artistic românesc. Şi nu spun asta pentru că e invitat anual la Gala Uniter şi tratat de domnul Caramitru ca şi când ar fi un clovn vorbăreţ. Şi binenţeles nu fac nici un apropo la timpurile memorabilului directorat al lui Andrei Şerban. Mă întreb numai cu umilinţă cum este posibil ca un actor atât de talentat să absenteze de pe scena bucureşteană atâţia amar de ani până de curând, când Opera Naţională (deci nu Teatrul Naţional) s-a hotărât să găzduiască spectacolul „Străini în noapte”. Eu am impresia (şi puţini sunt aceia care mă pot convinge că nu am dreptate) că acestui actor, breasla „uniterească” nu a putut să-i fure un singur lucru, esenţial deltfel în meseria pe care o întreprinde: priza la public. Chiar, oare cotizanţii la fondul susmenţionat, în marea lor parte (că execepţii se găsesc pretutindeni, mai ales în provincie) mai ştiu ce e aia „cablaju' cu sala”?

CAT MAI AVEM DE SUPORTAT FESTIVALUL ASTA ?

Mi se pare din ce în ce mai straniu felul în care artiștii mai tineri sau de vârstă mijlocie deplâng dispariția marilor valori de pe scena teatrului românesc: Adrian Pintea, Florian Pittiș, Ilarion Ciobanu, Ștefan Iordache, și de curând multstimata Dina Cocea. Bizare nu sunt catafalcurile ce au îndoliat profund sala teatrului Bulandra și a teatrului Național, nici spontanul interes stârnit de presa românească față de actorii români, și nici măcar reeditările biografice al căror filistinism e mascat de dorinmța de a transmite ceva posterității, ci fraza deseori întâlnită în variate forme: “ca ei nu va mai fi nimeni”. Absolut just. Și pe nimeni nu îngrijorează această stare de fapt.
Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru te sperie numai citind programul: se prezintă mai dezamăgitor ca niciodată. Selecționerul, împreună cu o seamă de teatrologi mai mult, mai puțin sau chiar deloc avizați în domeniu ne-au adus pe scenă în mare parte „junk-food”-ul contemporaneității culturale. (nu e glumă, un spectacol al lui Mihai Mihalcea chiar se numește „You come to see the show and you’ll get an extra burger”
Descoperim că Gianina Cărbunariu este laureată AICT, adică a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Bun, deci cele câteva proiecțele infantile ale ei au fost considerate piese de teatru. Spectacolul cel mai promițător, „Lulu” de Frank Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete, se joacă evident la Sibiu, la Centrala Simerom, că nu de alta, dar în Bucureștiul ăsta mare cât o balegă pe suprafața României nu s-a putut găsi o hală, unde să ajungem măcar înghesuiți în metrou, nu în acceleratele CFR-ului.
Apoi, este remarcabil faptul că spectacolul „Monged” se joacă în acest festival, un fiasco teribil scris de Gary Duggan, și regizat de Vera Ion. O variațiune plicticoasă, salvată pe alocuri de talentul unor actori deloc ajutați de regizori. O reprezentație, care măcar din bun simț pentru băimărenii care ieșeau pe rupte din sală la Festivalul Atelier de anul acesta, putea să nu fie chemat în festival. Dar nu. Publicul bucureștean e nevoit să se pocnească de încăpățânarea subiectivă a Cristinei Modreanu, această valkirie pseudomodernistă dopată cu limbajul specializat al criticii și îmbătată de stilurile independente ale teatrelor underground, care se laudă cu săli de patruzeci de locuri umplute până la refuz. Din inerția acestei stări de fapt se așteaptă organizatorii să aplaudăm la “Ziua futută a lui Nils”, un spectacol pe care bietul Peca Ștefan, proaspăt inventator al înjurăturilor de maidan, după ce l-a scris și a văzut că nimeni nu se mai pretează să îl regizeze, l-a montat de unul singur. O serie de conferințe ermetice se anunță a avea loc prin sălile UNATC-ului, unde, printre cafele și pișcoturi se vor dezbate tendințele actuale care conform sondajelor nu interesează nici pe 1 la sută dintre români.
În ultima zi Magdalena Boiangiu ne propune spre dezbatere tema „Starea teatrului românesc”, pentru a încununa cu success statutul narcisist al artei dramatice contemporane, ce nu ține seama de “Măria Sa Publicul” .
În acest context apocaliptic de penibil, reprezentația lui „Caligula” în regia lui Victor Ioan Frunză montat la Teatrul Municipal din Baia Mare e menită să ne demonstreze că o mână de actori tineri nu este musai să facă teatru experimental, ci pot aspira cu naivitate la condiția de histrioni cu suficientă materie cenușie încât să facă notă discordantă în acest peisaj teatral contemporan dezolant. Poate din această cauză a fost programat și la început de Festival, nu de alta, “dar să nu speriem publicul cu excentricități banale din prima zi.” Pentru mine, cu riscul asumat de a-mi atrage cele mai aprige antipatii, rămâne de căpătâi remarca unei spectatoare, care, cu ochii holbați de uimire, își așeza fularul ieșind din sală, și mormăia în barbă: “Da ce? Io dau patru sutre de mii ca să-I văd p’ăia cum se înjură ca pe stradă?”

O LOGICA DE FIER

PENTRU TANARA GENERATIE DE ARTISTI:
"Am fost la un spectacol, domnule, unde injurau aia ca la usa cortului. Cica sa-mi bag... sa-mi scot... sa te... Da ce, eu vin la teatru ca sa vad lucrurile pe care le vad si pe strada? Si sa mai si dau banii pe asta?"

un spectator

AMALIA NE TAIE RESPIRAȚIA

Nu știu dacă există până acum, într-un manual de istorie, un fragment relevant pentru ororile “epocii conducătorului iubit“, pentru că anii au, uneori, nefericitul obicei de a estompa vechi realități; dar iată că textul spectacolului “Amalia respiră adânc” reprezintă concentrat traumele provocate definitiv de un sistem diabolic, al cărui mecanism a practicat cu noi chirurgia pe cord deschis. De aceea, țin să o felicit în mod special pe regizoarea spectacolului, Mariana Cămărășan – absolventă anul trecut a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică, București - care s-a dovedit inspirată în alegerea textului aparținând Alinei Nelega - critic de teatru și jurnalist, o evidentă cunoscătoare a regulilor de scriere dramatică, care conferă teatralitate replicilor și tiradelor. Textul a fost distins de altfel în 2007, la Heidelberg, cu Premiul “Autor European”. Merită toată aprecierea, pentru că face cunoscute aberațiile comunismului, nu prin relatări ostentativ patetice care să impresioneze prin brutalitate (gen tema peliculei “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”). Unele întâmplări bestiale nici măcar nu sunt numite, ci doar sugerate de context. Ironia șfichiuitoare dar și elegantă se îmbină cu poezia și gingășia ce învăluie amintirile care preced aberația totalitară. Iată ingrediente care transfigurează felii de realitate într-o monodramă absolut excepțională. O familie de origine rusă, cu obiceiuri aristocratice, renunță fără voie la lux, la lecții de pian, la bucuriile și armonia vieții, o dată cu venirea comunismului și impunerea noilor sale orientări. Copila acestei familii crește și trece de la inocență la adultul rămas singur, care își va pierde propriul copil, născut dintr-un tată arbitrar; o tinerețe sedusă fals de afirmarea proletariatului, în care atribuțiile încredințate de securitate dădeau iluzia puterii și a respectului de sine. Este un monolog ca un rânjet, mutilat de un umor amar, despre năzuințe și neputința împlinirii lor, despre complexul femeii singure, pentru care doar cântecul cu versuri demagogice rămâne singurul dialog cu sinele. Iluzia unui Occident al posibilităților și diversității se spulberă și ea. Salvarea este de fiecare dată respirația adâncă, unde sufletul se regăsește cinstit și se abandonează sieși, închizând toate porțile ce pot primi praful din afară . Devii astfel ușor, imponderabil, putând să te alături sufletelor dragi și dispărute. Lecția aceasta pentru a te transforma la nevoie într-un înger, pe care însăși mama ți-o face cunoscută de mic, înseamnă salvarea de tot urâtul. Nebunia la care un sistem paradoxal te împinge, trecerile de la agonie la extaz au fost pretexte pentru Cristina Casian de a-și demonstra abilitățile în cele două registre: comic și tragic. Acesta este, de altfel, dificilul rol de compoziție cu care actrița a absolvit, tot anul trecut, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, București. A fost răsplătită anul acesta cu Premiul Uniter pentru Debut, iar spectacolului i s-a dat șansa să continue la Teatrul Act, București. Prestația Cristinei Casian este aidoma cu cea a unei actrițe cu multe experiențe la activ. Instincul pe care, în astfel de situații, numai inteligența proprie și cea a regizorului îl dictează, o conduce pe protagonistă la tonul și inflexiunile vocii potrivite, la mimica și dicția cele mai expresive, precum și la schimbările de ritm și punerea accentelor care susțin cu brio spectacolul. Regizoarea dovedește că știe să lucreze cu actorul, dar și că este o bună creatoare a dramatismului cu ajutorul luminii care subliniază stări de spirit într-o scenografie cu minimum de recuzită; povestea, atât de credibil relatată și resimțită a avut puterea de a crea mental și spațiile succesive ale acțiunii. Forța reprezentării este mare; răsplata nu întârzie să vină de la spectatorii care simt valoarea: atenția continuă, aplauzele și emoția finală. Mi-am reamintit atunci că ai tot dreptul să și plângi la teatru.

Amalia respiră adânc, de Alina Nelega Interpretează Cristina Cassian Scenografia Alexandra Penciuc Regia Mariana Cămărășan, Teatrul Act București

MACAROANA COMUNICARII

Chat-ul: înlocuitorul telefoanelor și sms-urilor, surogatul băncilor din parc și al colțurilor de bloc, șansa ultimă a celor fără speranțe de socializare. Cam acesta este mesajul spectacolului omonim regizat de Dan Vasile. Doi bătrâni se întâlnesc într-un bar la o aceeași masă, așteptând un rendez-vous cu o aceeași femeie, pe care amândoi au cunoscut-o navigând pe internet. Din figura și sentimentele ei păstrează doar o fotografie comună scoasă probabil la imprimantă. Teoretic, ambii actori se joacă pe sine. Practic, Corneliu Dan Borcia, adică figura mai elegantă și cu mai multe pretenții calitative, chiar se descurcă firesc în situațiile propuse de textul relativ banal al lui Ștefan Caraman, dar Constantin Cojocaru rămâne un actor mult prea talentat pentru un asemenea experiment ultra-realist, deoarece poezia pe care știe să o ofere instinctiv replicilor oferă jocului nuanțe variate. La început pare a fi un bufon, căci joacă rolul unui tânăr potent cu testosteronul agitat, pentru ca mai apoi să învețe să fie bătrân, pentru a-și accepta condiția. Dar nu înțeleg din acest spectacol rolul râsetelor de fundal, rupte parcă dintr-un sitcom prost, care nu îmi permit să mă bucur cu adevărat nici dacă aș avea vreun motiv. Nu găsesc motivată intervenția sufleurului, așezat acolo parcă special pentru a strica toată convenția pe care se străduiesc actorii să o stabilească în relația lor cu publicul. Căci foaierul Teatrului Municipal mă determină să fiu atât de aproape de actori, încât îi cred în tot ceea ce zic. Apoi brusc, regizorul îmi taie macaroana comunicării cu scena, pentru a râde parcă de naivitatea mea. Îmi amintește că scena e o doar o scenă, și replicile acelea atât de credibile sunt doar niște replici. Asta e adevărat. Și eu sunt doar un spectator, care am dreptul de a mă supăra . Nu de alta, dar când stai pe chat, deasemenea trăiești o mare convenție cu internetul, dar măcar nu te jignește nimeni din senin.

Chat text pe alocuri explicit de Ștefan Caraman Cu Constantin Cojocaru, Corneliu-Dan Borcia, Ecaterina Hâțu, Cezar Antal Scenografia: Agnes Toma și Dinasty Regia Dan Vasile Teatrul Pi Buni din Piatra Neamț

DESPRE SEX, OF COURSE

Printr-o nemaivăzută întorsătură de condei axiologic, tipic epocii contemporane, s-a ajuns la strania situație în care dacă nu îți place sexualitatea vulgară, plesnită ca o fecală pe un câmp cu albăstrele, înseamnă cu nu mai ești în pas cu moda. Fenomenul acesta evolutiv, se întâmplă să fie și mai încurajat în cazul pieselor de teatru “cu un dram de minte”. Dar haide mai bine să ofer cititorului un “conținut explicit” de exemple: “And Björk, of course”, regizat de Radu Afrim, este un spectacol foarte bine închegat: opt personaje cu probleme psihice autoinduse se tratează în grup ca la un club al nevroticilor anonimi. Subiectul este cât se poate de modern, deoarece vorbește despre depășirea limitelor și anihilarea responsabilității, satirizând metodele terapeutice de grup favorizate de personaje invizibile cu interese misterioase. Ba chiar, la un moment dat, pentru cunoscători, se desfășoară o ironie directă la adresa unui alt spectacol ce tratează aceleși tip de probleme, și anume scanadaloasa “Purificare” a lui Andrei Șerban, montată la Cluj cu ceva vreme în urmă. În fine, momentele realizate de Radu Afrim se leagă între ele cursiv, sunt în mare parte plăcute, stârnesc uneori râsul, transmit multe idei și puțină emoție, făcându-ne cu toate astea să fim din ce în ce mai interesați să asistăm la deznodământ. Scenografia cu elemente de avangardă se îmbină cu luminile contrastante care încearcă să surpindă spectatorul în toate spațiile sale intime, deoarece acesta nu are unde să se ascundă, și e tentat să urce și el pe scenă, ca într-un reality-show veritabil.
Orientarea în spațiu a actorilor este absolut remarcabilă, iar dinamica ce le caracterizează mișcările se păstrează de-a lungul întregii reprezentații. Dar treptat, pentru o mai bună vindecare a inexistentelor boli, acest peisaj terapeutic se pare că trebuie invadat cu și mai multe elemente de psihanaliză. Pedofilia lui Ingolf, bisexualitatea DJ-ului Astin, adulterismul Astei, tendințele sinucigașe ale lui Hans, depresia de tip emo a Martei, fascinația pentru scabros a lui Traian și depravarea Stefaniei nu sunt suficiente. O sexoterapie în grup este cireașa de pe tort: alte câteva perechi de fese și de sâni trebuie să se mai dezvăluie, ca și cum dacă pe afiș scrie că e interzis persoanelor sub 16 ani, atunci am avea dezlegare la pește. Iar dacă cineva îndrăznește să fie cuprins de starea de silă într-o asemenea situație înseamnă că e învechit, uzat... sau mai rău decât orice... pudic! Ce pot să spun? Voaiorism Prefer genul de oameni pudic care face acasă orgii pe bune, iar actorii domnului Afrim libertinii și excentricii care mimează orgasme pe scenă. Pentru că după toate aparențele, termenul de sugestie a fost complet dat uitării. Să nu uităm însă că până una-alta, tot Freud a fost acela care a spus că artiștii de obicei dau viață propriilor obsesii, iar creația lor nu face altceva decât să le elaboreze niște dorințe inconștiente.

And Björk, of course, deThorvaldur Thorsteinsson, în românește de Carmen Vioreanu, Clara Flores, Ioan Coman, Ada Simionică, Tudor Smoleanu, Florentina Țilea, Cristian Popa, Nicoleta Lefter, Alin Țeglaș, design sonor – Alin Țeglaș, scenografia Alia Herescu, un spectacol de Radu Afrim, Teatrul Toma Caragiu din Ploiesti