AMALIA NE TAIE RESPIRAȚIA

Nu știu dacă există până acum, într-un manual de istorie, un fragment relevant pentru ororile “epocii conducătorului iubit“, pentru că anii au, uneori, nefericitul obicei de a estompa vechi realități; dar iată că textul spectacolului “Amalia respiră adânc” reprezintă concentrat traumele provocate definitiv de un sistem diabolic, al cărui mecanism a practicat cu noi chirurgia pe cord deschis. De aceea, țin să o felicit în mod special pe regizoarea spectacolului, Mariana Cămărășan – absolventă anul trecut a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică, București - care s-a dovedit inspirată în alegerea textului aparținând Alinei Nelega - critic de teatru și jurnalist, o evidentă cunoscătoare a regulilor de scriere dramatică, care conferă teatralitate replicilor și tiradelor. Textul a fost distins de altfel în 2007, la Heidelberg, cu Premiul “Autor European”. Merită toată aprecierea, pentru că face cunoscute aberațiile comunismului, nu prin relatări ostentativ patetice care să impresioneze prin brutalitate (gen tema peliculei “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”). Unele întâmplări bestiale nici măcar nu sunt numite, ci doar sugerate de context. Ironia șfichiuitoare dar și elegantă se îmbină cu poezia și gingășia ce învăluie amintirile care preced aberația totalitară. Iată ingrediente care transfigurează felii de realitate într-o monodramă absolut excepțională. O familie de origine rusă, cu obiceiuri aristocratice, renunță fără voie la lux, la lecții de pian, la bucuriile și armonia vieții, o dată cu venirea comunismului și impunerea noilor sale orientări. Copila acestei familii crește și trece de la inocență la adultul rămas singur, care își va pierde propriul copil, născut dintr-un tată arbitrar; o tinerețe sedusă fals de afirmarea proletariatului, în care atribuțiile încredințate de securitate dădeau iluzia puterii și a respectului de sine. Este un monolog ca un rânjet, mutilat de un umor amar, despre năzuințe și neputința împlinirii lor, despre complexul femeii singure, pentru care doar cântecul cu versuri demagogice rămâne singurul dialog cu sinele. Iluzia unui Occident al posibilităților și diversității se spulberă și ea. Salvarea este de fiecare dată respirația adâncă, unde sufletul se regăsește cinstit și se abandonează sieși, închizând toate porțile ce pot primi praful din afară . Devii astfel ușor, imponderabil, putând să te alături sufletelor dragi și dispărute. Lecția aceasta pentru a te transforma la nevoie într-un înger, pe care însăși mama ți-o face cunoscută de mic, înseamnă salvarea de tot urâtul. Nebunia la care un sistem paradoxal te împinge, trecerile de la agonie la extaz au fost pretexte pentru Cristina Casian de a-și demonstra abilitățile în cele două registre: comic și tragic. Acesta este, de altfel, dificilul rol de compoziție cu care actrița a absolvit, tot anul trecut, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, București. A fost răsplătită anul acesta cu Premiul Uniter pentru Debut, iar spectacolului i s-a dat șansa să continue la Teatrul Act, București. Prestația Cristinei Casian este aidoma cu cea a unei actrițe cu multe experiențe la activ. Instincul pe care, în astfel de situații, numai inteligența proprie și cea a regizorului îl dictează, o conduce pe protagonistă la tonul și inflexiunile vocii potrivite, la mimica și dicția cele mai expresive, precum și la schimbările de ritm și punerea accentelor care susțin cu brio spectacolul. Regizoarea dovedește că știe să lucreze cu actorul, dar și că este o bună creatoare a dramatismului cu ajutorul luminii care subliniază stări de spirit într-o scenografie cu minimum de recuzită; povestea, atât de credibil relatată și resimțită a avut puterea de a crea mental și spațiile succesive ale acțiunii. Forța reprezentării este mare; răsplata nu întârzie să vină de la spectatorii care simt valoarea: atenția continuă, aplauzele și emoția finală. Mi-am reamintit atunci că ai tot dreptul să și plângi la teatru.




Amalia respiră adânc, de Alina Nelega Interpretează Cristina Cassian Scenografia Alexandra Penciuc Regia Mariana Cămărășan, Teatrul Act București

MACAROANA COMUNICARII

Chat-ul: înlocuitorul telefoanelor și sms-urilor, surogatul băncilor din parc și al colțurilor de bloc, șansa ultimă a celor fără speranțe de socializare. Cam acesta este mesajul spectacolului omonim regizat de Dan Vasile. Doi bătrâni se întâlnesc într-un bar la o aceeași masă, așteptând un rendez-vous cu o aceeași femeie, pe care amândoi au cunoscut-o navigând pe internet. Din figura și sentimentele ei păstrează doar o fotografie comună scoasă probabil la imprimantă. Teoretic, ambii actori se joacă pe sine. Practic, Corneliu Dan Borcia, adică figura mai elegantă și cu mai multe pretenții calitative, chiar se descurcă firesc în situațiile propuse de textul relativ banal al lui Ștefan Caraman, dar Constantin Cojocaru rămâne un actor mult prea talentat pentru un asemenea experiment ultra-realist, deoarece poezia pe care știe să o ofere instinctiv replicilor oferă jocului nuanțe variate. La început pare a fi un bufon, căci joacă rolul unui tânăr potent cu testosteronul agitat, pentru ca mai apoi să învețe să fie bătrân, pentru a-și accepta condiția. Dar nu înțeleg din acest spectacol rolul râsetelor de fundal, rupte parcă dintr-un sitcom prost, care nu îmi permit să mă bucur cu adevărat nici dacă aș avea vreun motiv. Nu găsesc motivată intervenția sufleurului, așezat acolo parcă special pentru a strica toată convenția pe care se străduiesc actorii să o stabilească în relația lor cu publicul. Căci foaierul Teatrului Municipal mă determină să fiu atât de aproape de actori, încât îi cred în tot ceea ce zic. Apoi brusc, regizorul îmi taie macaroana comunicării cu scena, pentru a râde parcă de naivitatea mea. Îmi amintește că scena e o doar o scenă, și replicile acelea atât de credibile sunt doar niște replici. Asta e adevărat. Și eu sunt doar un spectator, care am dreptul de a mă supăra . Nu de alta, dar când stai pe chat, deasemenea trăiești o mare convenție cu internetul, dar măcar nu te jignește nimeni din senin.




Chat text pe alocuri explicit de Ștefan Caraman Cu Constantin Cojocaru, Corneliu-Dan Borcia, Ecaterina Hâțu, Cezar Antal Scenografia: Agnes Toma și Dinasty Regia Dan Vasile Teatrul Pi Buni din Piatra Neamț