Mi se pare din ce în ce mai straniu felul în care artiștii mai tineri sau de vârstă mijlocie deplâng dispariția marilor valori de pe scena teatrului românesc: Adrian Pintea, Florian Pittiș, Ilarion Ciobanu, Ștefan Iordache, și de curând multstimata Dina Cocea. Bizare nu sunt catafalcurile ce au îndoliat profund sala teatrului Bulandra și a teatrului Național, nici spontanul interes stârnit de presa românească față de actorii români, și nici măcar reeditările biografice al căror filistinism e mascat de dorinmța de a transmite ceva posterității, ci fraza deseori întâlnită în variate forme: “ca ei nu va mai fi nimeni”. Absolut just. Și pe nimeni nu îngrijorează această stare de fapt.
Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru te sperie numai citind programul: se prezintă mai dezamăgitor ca niciodată. Selecționerul, împreună cu o seamă de teatrologi mai mult, mai puțin sau chiar deloc avizați în domeniu ne-au adus pe scenă în mare parte „junk-food”-ul contemporaneității culturale. (nu e glumă, un spectacol al lui Mihai Mihalcea chiar se numește „You come to see the show and you’ll get an extra burger”
Descoperim că Gianina Cărbunariu este laureată AICT, adică a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Bun, deci cele câteva proiecțele infantile ale ei au fost considerate piese de teatru. Spectacolul cel mai promițător, „Lulu” de Frank Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete, se joacă evident la Sibiu, la Centrala Simerom, că nu de alta, dar în Bucureștiul ăsta mare cât o balegă pe suprafața României nu s-a putut găsi o hală, unde să ajungem măcar înghesuiți în metrou, nu în acceleratele CFR-ului.
Apoi, este remarcabil faptul că spectacolul „Monged” se joacă în acest festival, un fiasco teribil scris de Gary Duggan, și regizat de Vera Ion. O variațiune plicticoasă, salvată pe alocuri de talentul unor actori deloc ajutați de regizori. O reprezentație, care măcar din bun simț pentru băimărenii care ieșeau pe rupte din sală la Festivalul Atelier de anul acesta, putea să nu fie chemat în festival. Dar nu. Publicul bucureștean e nevoit să se pocnească de încăpățânarea subiectivă a Cristinei Modreanu, această valkirie pseudomodernistă dopată cu limbajul specializat al criticii și îmbătată de stilurile independente ale teatrelor underground, care se laudă cu săli de patruzeci de locuri umplute până la refuz. Din inerția acestei stări de fapt se așteaptă organizatorii să aplaudăm la “Ziua futută a lui Nils”, un spectacol pe care bietul Peca Ștefan, proaspăt inventator al înjurăturilor de maidan, după ce l-a scris și a văzut că nimeni nu se mai pretează să îl regizeze, l-a montat de unul singur. O serie de conferințe ermetice se anunță a avea loc prin sălile UNATC-ului, unde, printre cafele și pișcoturi se vor dezbate tendințele actuale care conform sondajelor nu interesează nici pe 1 la sută dintre români.
În ultima zi Magdalena Boiangiu ne propune spre dezbatere tema „Starea teatrului românesc”, pentru a încununa cu success statutul narcisist al artei dramatice contemporane, ce nu ține seama de “Măria Sa Publicul” .
În acest context apocaliptic de penibil, reprezentația lui „Caligula” în regia lui Victor Ioan Frunză montat la Teatrul Municipal din Baia Mare e menită să ne demonstreze că o mână de actori tineri nu este musai să facă teatru experimental, ci pot aspira cu naivitate la condiția de histrioni cu suficientă materie cenușie încât să facă notă discordantă în acest peisaj teatral contemporan dezolant. Poate din această cauză a fost programat și la început de Festival, nu de alta, “dar să nu speriem publicul cu excentricități banale din prima zi.” Pentru mine, cu riscul asumat de a-mi atrage cele mai aprige antipatii, rămâne de căpătâi remarca unei spectatoare, care, cu ochii holbați de uimire, își așeza fularul ieșind din sală, și mormăia în barbă: “Da ce? Io dau patru sutre de mii ca să-I văd p’ăia cum se înjură ca pe stradă?”
Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru te sperie numai citind programul: se prezintă mai dezamăgitor ca niciodată. Selecționerul, împreună cu o seamă de teatrologi mai mult, mai puțin sau chiar deloc avizați în domeniu ne-au adus pe scenă în mare parte „junk-food”-ul contemporaneității culturale. (nu e glumă, un spectacol al lui Mihai Mihalcea chiar se numește „You come to see the show and you’ll get an extra burger”
Descoperim că Gianina Cărbunariu este laureată AICT, adică a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Bun, deci cele câteva proiecțele infantile ale ei au fost considerate piese de teatru. Spectacolul cel mai promițător, „Lulu” de Frank Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete, se joacă evident la Sibiu, la Centrala Simerom, că nu de alta, dar în Bucureștiul ăsta mare cât o balegă pe suprafața României nu s-a putut găsi o hală, unde să ajungem măcar înghesuiți în metrou, nu în acceleratele CFR-ului.
Apoi, este remarcabil faptul că spectacolul „Monged” se joacă în acest festival, un fiasco teribil scris de Gary Duggan, și regizat de Vera Ion. O variațiune plicticoasă, salvată pe alocuri de talentul unor actori deloc ajutați de regizori. O reprezentație, care măcar din bun simț pentru băimărenii care ieșeau pe rupte din sală la Festivalul Atelier de anul acesta, putea să nu fie chemat în festival. Dar nu. Publicul bucureștean e nevoit să se pocnească de încăpățânarea subiectivă a Cristinei Modreanu, această valkirie pseudomodernistă dopată cu limbajul specializat al criticii și îmbătată de stilurile independente ale teatrelor underground, care se laudă cu săli de patruzeci de locuri umplute până la refuz. Din inerția acestei stări de fapt se așteaptă organizatorii să aplaudăm la “Ziua futută a lui Nils”, un spectacol pe care bietul Peca Ștefan, proaspăt inventator al înjurăturilor de maidan, după ce l-a scris și a văzut că nimeni nu se mai pretează să îl regizeze, l-a montat de unul singur. O serie de conferințe ermetice se anunță a avea loc prin sălile UNATC-ului, unde, printre cafele și pișcoturi se vor dezbate tendințele actuale care conform sondajelor nu interesează nici pe 1 la sută dintre români.
În ultima zi Magdalena Boiangiu ne propune spre dezbatere tema „Starea teatrului românesc”, pentru a încununa cu success statutul narcisist al artei dramatice contemporane, ce nu ține seama de “Măria Sa Publicul” .
În acest context apocaliptic de penibil, reprezentația lui „Caligula” în regia lui Victor Ioan Frunză montat la Teatrul Municipal din Baia Mare e menită să ne demonstreze că o mână de actori tineri nu este musai să facă teatru experimental, ci pot aspira cu naivitate la condiția de histrioni cu suficientă materie cenușie încât să facă notă discordantă în acest peisaj teatral contemporan dezolant. Poate din această cauză a fost programat și la început de Festival, nu de alta, “dar să nu speriem publicul cu excentricități banale din prima zi.” Pentru mine, cu riscul asumat de a-mi atrage cele mai aprige antipatii, rămâne de căpătâi remarca unei spectatoare, care, cu ochii holbați de uimire, își așeza fularul ieșind din sală, și mormăia în barbă: “Da ce? Io dau patru sutre de mii ca să-I văd p’ăia cum se înjură ca pe stradă?”
