Mi se pare din ce în ce mai straniu felul în care artiștii mai tineri sau de vârstă mijlocie deplâng dispariția marilor valori de pe scena teatrului românesc: Adrian Pintea, Florian Pittiș, Ilarion Ciobanu, Ștefan Iordache, și de curând multstimata Dina Cocea. Bizare nu sunt catafalcurile ce au îndoliat profund sala teatrului Bulandra și a teatrului Național, nici spontanul interes stârnit de presa românească față de actorii români, și nici măcar reeditările biografice al căror filistinism e mascat de dorinmța de a transmite ceva posterității, ci fraza deseori întâlnită în variate forme: “ca ei nu va mai fi nimeni”. Absolut just. Și pe nimeni nu îngrijorează această stare de fapt.
Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru te sperie numai citind programul: se prezintă mai dezamăgitor ca niciodată. Selecționerul, împreună cu o seamă de teatrologi mai mult, mai puțin sau chiar deloc avizați în domeniu ne-au adus pe scenă în mare parte „junk-food”-ul contemporaneității culturale. (nu e glumă, un spectacol al lui Mihai Mihalcea chiar se numește „You come to see the show and you’ll get an extra burger”
Descoperim că Gianina Cărbunariu este laureată AICT, adică a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Bun, deci cele câteva proiecțele infantile ale ei au fost considerate piese de teatru. Spectacolul cel mai promițător, „Lulu” de Frank Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete, se joacă evident la Sibiu, la Centrala Simerom, că nu de alta, dar în Bucureștiul ăsta mare cât o balegă pe suprafața României nu s-a putut găsi o hală, unde să ajungem măcar înghesuiți în metrou, nu în acceleratele CFR-ului.
Apoi, este remarcabil faptul că spectacolul „Monged” se joacă în acest festival, un fiasco teribil scris de Gary Duggan, și regizat de Vera Ion. O variațiune plicticoasă, salvată pe alocuri de talentul unor actori deloc ajutați de regizori. O reprezentație, care măcar din bun simț pentru băimărenii care ieșeau pe rupte din sală la Festivalul Atelier de anul acesta, putea să nu fie chemat în festival. Dar nu. Publicul bucureștean e nevoit să se pocnească de încăpățânarea subiectivă a Cristinei Modreanu, această valkirie pseudomodernistă dopată cu limbajul specializat al criticii și îmbătată de stilurile independente ale teatrelor underground, care se laudă cu săli de patruzeci de locuri umplute până la refuz. Din inerția acestei stări de fapt se așteaptă organizatorii să aplaudăm la “Ziua futută a lui Nils”, un spectacol pe care bietul Peca Ștefan, proaspăt inventator al înjurăturilor de maidan, după ce l-a scris și a văzut că nimeni nu se mai pretează să îl regizeze, l-a montat de unul singur. O serie de conferințe ermetice se anunță a avea loc prin sălile UNATC-ului, unde, printre cafele și pișcoturi se vor dezbate tendințele actuale care conform sondajelor nu interesează nici pe 1 la sută dintre români.
În ultima zi Magdalena Boiangiu ne propune spre dezbatere tema „Starea teatrului românesc”, pentru a încununa cu success statutul narcisist al artei dramatice contemporane, ce nu ține seama de “Măria Sa Publicul” .
În acest context apocaliptic de penibil, reprezentația lui „Caligula” în regia lui Victor Ioan Frunză montat la Teatrul Municipal din Baia Mare e menită să ne demonstreze că o mână de actori tineri nu este musai să facă teatru experimental, ci pot aspira cu naivitate la condiția de histrioni cu suficientă materie cenușie încât să facă notă discordantă în acest peisaj teatral contemporan dezolant. Poate din această cauză a fost programat și la început de Festival, nu de alta, “dar să nu speriem publicul cu excentricități banale din prima zi.” Pentru mine, cu riscul asumat de a-mi atrage cele mai aprige antipatii, rămâne de căpătâi remarca unei spectatoare, care, cu ochii holbați de uimire, își așeza fularul ieșind din sală, și mormăia în barbă: “Da ce? Io dau patru sutre de mii ca să-I văd p’ăia cum se înjură ca pe stradă?”
Ediția din acest an a Festivalului Național de Teatru te sperie numai citind programul: se prezintă mai dezamăgitor ca niciodată. Selecționerul, împreună cu o seamă de teatrologi mai mult, mai puțin sau chiar deloc avizați în domeniu ne-au adus pe scenă în mare parte „junk-food”-ul contemporaneității culturale. (nu e glumă, un spectacol al lui Mihai Mihalcea chiar se numește „You come to see the show and you’ll get an extra burger”
Descoperim că Gianina Cărbunariu este laureată AICT, adică a Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. Bun, deci cele câteva proiecțele infantile ale ei au fost considerate piese de teatru. Spectacolul cel mai promițător, „Lulu” de Frank Wedekind, în regia lui Silviu Purcărete, se joacă evident la Sibiu, la Centrala Simerom, că nu de alta, dar în Bucureștiul ăsta mare cât o balegă pe suprafața României nu s-a putut găsi o hală, unde să ajungem măcar înghesuiți în metrou, nu în acceleratele CFR-ului.
Apoi, este remarcabil faptul că spectacolul „Monged” se joacă în acest festival, un fiasco teribil scris de Gary Duggan, și regizat de Vera Ion. O variațiune plicticoasă, salvată pe alocuri de talentul unor actori deloc ajutați de regizori. O reprezentație, care măcar din bun simț pentru băimărenii care ieșeau pe rupte din sală la Festivalul Atelier de anul acesta, putea să nu fie chemat în festival. Dar nu. Publicul bucureștean e nevoit să se pocnească de încăpățânarea subiectivă a Cristinei Modreanu, această valkirie pseudomodernistă dopată cu limbajul specializat al criticii și îmbătată de stilurile independente ale teatrelor underground, care se laudă cu săli de patruzeci de locuri umplute până la refuz. Din inerția acestei stări de fapt se așteaptă organizatorii să aplaudăm la “Ziua futută a lui Nils”, un spectacol pe care bietul Peca Ștefan, proaspăt inventator al înjurăturilor de maidan, după ce l-a scris și a văzut că nimeni nu se mai pretează să îl regizeze, l-a montat de unul singur. O serie de conferințe ermetice se anunță a avea loc prin sălile UNATC-ului, unde, printre cafele și pișcoturi se vor dezbate tendințele actuale care conform sondajelor nu interesează nici pe 1 la sută dintre români.
În ultima zi Magdalena Boiangiu ne propune spre dezbatere tema „Starea teatrului românesc”, pentru a încununa cu success statutul narcisist al artei dramatice contemporane, ce nu ține seama de “Măria Sa Publicul” .
În acest context apocaliptic de penibil, reprezentația lui „Caligula” în regia lui Victor Ioan Frunză montat la Teatrul Municipal din Baia Mare e menită să ne demonstreze că o mână de actori tineri nu este musai să facă teatru experimental, ci pot aspira cu naivitate la condiția de histrioni cu suficientă materie cenușie încât să facă notă discordantă în acest peisaj teatral contemporan dezolant. Poate din această cauză a fost programat și la început de Festival, nu de alta, “dar să nu speriem publicul cu excentricități banale din prima zi.” Pentru mine, cu riscul asumat de a-mi atrage cele mai aprige antipatii, rămâne de căpătâi remarca unei spectatoare, care, cu ochii holbați de uimire, își așeza fularul ieșind din sală, și mormăia în barbă: “Da ce? Io dau patru sutre de mii ca să-I văd p’ăia cum se înjură ca pe stradă?”
aberațiile comunismului, nu prin relatări ostentativ patetice care să impresioneze prin brutalitate (gen tema peliculei “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”). Unele întâmplări bestiale nici măcar nu sunt numite, ci doar sugerate de context. Ironia șfichiuitoare dar și elegantă se îmbină cu poezia și gingășia ce învăluie amintirile care preced aberația totalitară. Iată ingrediente care transfigurează felii de realitate într-o monodramă absolut excepțională. O familie de origine rusă, cu obiceiuri aristocratice, renunță fără voie la lux, la lecții de pian, la bucuriile și armonia vieții, o dată cu venirea comunismului și impunerea noilor sale orientări. Copila acestei familii crește și trece de la inocență la adultul rămas singur, care își va pierde propriul copil, născut dintr-un tată arbitrar; o tinerețe sedusă fals de afirmarea proletariatului, în care atribuțiile încredințate de securitate dădeau iluzia puterii și a respectului de sine. Este un monolog ca un rânjet, mutilat de un umor amar, despre năzuințe și neputința împlinirii lor, despre complexul femeii singure, pentru care doar cântecul cu versuri demagogice rămâne singurul dialog cu sinele. Iluzia unui Occident al posibilităților și diversității se spulberă și ea. Salvarea este de fiecare dată respirația adâncă, unde sufletul se regăsește cinstit și se abandonează sieși, închizând toate porțile ce pot primi praful din afară . Devii astfel ușor, imponderabil, putând să te alături sufletelor dragi și dispărute. Lecția aceasta pentru a te transforma la nevoie într-un înger, pe care însăși mama ți-o face cunoscută de mic, înseamnă salvarea de tot urâtul. Nebunia la care un sistem paradoxal te împinge, trecerile de la agonie la extaz au fost pretexte pentru Cristina Casian de a-și demonstra abilitățile în cele două registre: comic și tragic. Acesta este, de altfel, dificilul rol de compoziție cu care actrița a absolvit, tot anul trecut, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică, București. A fost răsplătită anul acesta cu Premiul Uniter pentru Debut, iar spectacolului i s-a dat șansa să continue la Teatrul Act, București. Prestația Cristinei Casian este aidoma cu cea a unei actrițe cu multe experiențe la activ. Instincul pe care, în astfel de situații, numai inteligența proprie și cea a regizorului îl dictează, o conduce pe protagonistă la tonul și inflexiunile vocii potrivite, la mimica și dicția cele mai expresive, precum și la schimbările de ritm și punerea accentelor care susțin cu brio spectacolul. Regizoarea dovedește că știe să lucreze cu actorul, dar și că este o bună creatoare a dramatismului cu ajutorul luminii care subliniază stări de spirit într-o scenografie cu minimum de recuzită; povestea, atât de credibil relatată și resimțită a avut puterea de a crea mental și spațiile succesive ale acțiunii. Forța reprezentării este mare; răsplata nu întârzie să vină de la spectatorii care simt valoarea: atenția continuă, aplauzele și emoția finală. Mi-am reamintit atunci că ai tot dreptul să și plângi la teatru.
Căci foaierul Teatrului Municipal mă determină să fiu atât de aproape de actori, încât îi cred în tot ceea ce zic. Apoi brusc, regizorul îmi taie macaroana comunicării cu scena, pentru a râde parcă de naivitatea mea. Îmi amintește că scena e o doar o scenă, și replicile acelea atât de credibile sunt doar niște replici. Asta e adevărat. Și eu sunt doar un spectator, care am dreptul de a mă supăra . Nu de alta, dar când stai pe chat, deasemenea trăiești o mare convenție cu internetul, dar măcar nu te jignește nimeni din senin. 
